.

26 ianuarie: Ceausescu ar fi implinit 91 de ani

Publicat de Criss luni, ianuarie 26, 2009


Astazi se implinesc 19 ani, o luna si o zi de cand cel care a instaurat in Romania, pentru mai bine de un sfert de secol, un regim dictatorial, a sfarsit in mod tragic, la zidul cazarmei din Targoviste. În timpul “epocii de aur”, imaginea primului dintre tovarăşi a fost zugrăvită în alb strălucitor. După ce a fost ucis - totul în negru. Acest articol este, probabil, primul său tablou “în culori”- cu bune şi rele.

Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executaţi de Crăciun, în Garnizoana Târgovişte. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împuşcare în decembrie 1989, pentru “crime grave împotriva poporului român”. 

El a murit pe loc. Femeia şi-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul paraşutiştilor din plutonul de execuţie a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel şi-au sfârşit Nicolae şi Elena Ceauşescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea ţării.

Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceauşescu - răsturnat şi înlocuit de unii dintre foştii săi baroni - a fost transformat în ţap ispăşitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceauşescu?

Un puşti mărunţel şi bâlbâit a plecat de acasă la 11 ani ca să-şi găsească un rost la Bucureşti. Părinţii lui, ţărani din Scorniceşti, abia găseau ce să pună pe masă celor 10 copii. Tatăl, Andruţa, avea trei hectare de pământ, câteva oi şi mai cârpea finanţele familiei din croitorie.

“Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie şi înjura…” - spunea despre el bătrânul preot din Scorniceşti.

Mama era o femeie supusă şi muncitoare. Familia dormea pe laviţe întinse pe lângă pereţii casei cu două încăperi. Mămăliga era mâncarea de bază. Nicolae a făcut patru clase la şcoala din sat. Învăţătorul preda într-o sală cursuri simultane, pentru elevii mai multor clase. Micul Ceauşescu nu a avut cărţi şi adesea mergea la şcoală desculţ. Nu avea prieteni, era nervos şi imprevizibil.

Într-un Bucureşti la acea vreme cosmopolit - primul oraş pe care îl vedea -, Nicolae a tras la sora lui, Niculina Rusescu. A fost curând dus să înveţe meserie în atelierul cizmarului Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, care şi-a iniţiat ucenicul în misiuni conspirative. Nicolae nu s-a adaptat în Bucureşti. Trecerea dintr-o lume în care nu-şi găsea locul (satul natal) într-alta în care tot nu-şi găsea locul (oraşul) l-a marcat.

“Intrarea în mişcarea marginală a comuniştilor a fost soluţia lui alternativă de integrare în viaţa socială” - spune sociologul Pavel Câmpeanu, autorul cărţii Ceauşescu - Anii numărătorii inverse. Istoricii epocii de aur nu au scăpat niciun prilej de a-l hiperboliza pe “tânărul erou” ilegalist Ceauşescu, arestat pentru prima oară la 15 ani, care, până la 26, strânsese 7 ani de închisoare. Adevărul e că, în anii ‘30, Nicolae era doar un puşti neprevăzător şi ageamiu.

“Nu auzisem nimic despre el” - a spus Constantin Pârvulescu, unul dintre părinţii fondatori ai PCR. Primea misiuni minore de la şefii lui comunişti. De exemplu, în 1934, la Craiova, împreună cu alţi trei tineri, au făcut gălăgie la procesul unui grup de comunişti condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe atunci şeful Sindicatului CFR Bucureşti. Ceauşescu şi tovarăşii lui au fost arestaţi şi bătuţi de poliţie. Conform declaraţiilor lui Ion Gheorghe Maurer, preşedintele de mai târziu al Consiliului de Miniştri, Nicolae fusese plătit pentru răspândirea de manifeste şi liste de semnături aşa cum alţii erau plătiţi pentru vânzarea ziarelor.

Până la jumătatea anilor ‘30, Nicolae a călătorit “în misiune” prin Bucureşti, Craiova, Câmpulung sau Râmnicu Vâlcea. A fost arestat de multe ori. În dosarul lui de la Siguranţă începea să i se contureze un portret de “agitator comunist periculos” şi “distribuitor de materiale de propagandă comunistă şi antifascistă”.

Prima condamnare: 6 iunie 1936, Tribunalul din Braşov - doi ani de închisoare, plus 6 luni pentru sfidarea curţii, 2.000 de lei amendă şi un an de domiciliu forţat în Scorniceşti. Cea mai mare parte a pedepsei a ispăşit-o la Doftana. Colegii de închisoare spun că deţinutul Ceauşescu era invidios, răzbunător, dur. Dar ştia să se bage în sufletul omului. Când a ieşit din închisoare, Ceauşescu nu mai era chiar un necunoscut. A devenit membru în conducerea organizaţiei de tineret a partidului.

În ţară erau cam 700 de comunişti în libertate (conduşi de Pătrăşcanu, Foriş, Pârvulescu) plus vreo 200 închişi (generaţia de grevă a lui Dej); se instaurase dictatura regală, întâlnirile ilegaliştilor erau rare, banii puţini, carnete de membru şi cotizaţii nu existau. Curând a fost iar arestat şi trimis la Jilava trei ani pentru “conspiraţie contra ordinii sociale”. Ceauşescu şi-a petrecut anii războiului în puşcării şi lagăre: Jilava (1940), Caransebeş (1942), Văcăreşti (august 1943), Târgu Jiu (septembrie 1943).

Gratiile l-au izolat de ceea ce se întâmpla afară: înţelegerea dintre Hitler şi Stalin; certuri interne între comunişti, pierderea Basarabiei şi a Ardealului de Nord, tentativa de lovitură de stat legionară, abdicarea lui Carol al II-lea, dictatura antonesciană. August 1944 a fost un moment de răscruce în destinul său şi al României: Ceauşescu a fost eliberat şi şi-a început urcuşul.

Familia comuniştilor români - facţiunea moscovită, generaţia de închisoare a lui Dej şi veteranii ilegalişti - s-a reunit în toamnă într-o casă boierească din Aleea Eliza Filipescu nr. 16 (unde e azi ambasada indiană).

Ceauşescu era printre ei. Sub aripa protectoare a lui Dej, al cărui favorit devenise în închisoare, pas cu pas, tenace, încăpăţânat, cu un real instinct pentru putere, Ceauşescu s-a zbătut, a linguşit, s-a adaptat, a muncit, s-a ridicat: la 27 de ani, era membru în conducerea UTC şi apoi al CC al PMR; la 28 de ani - instructor de partid la Constanţa şi în Oltenia; la 29 de ani - deputat în Marea Adunare Naţională (după ce mobilizase în circumscripţia sa electorală, din Olt, trupe motorizate care să-i “convingă” pe alegători să introducă în urne buletinele de vot completate dinainte de comunişti); la 30 de ani - subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii (unde a început colectivizarea silită); la 31 de ani - ministru adjunct al apărării, şef politic al armatei şi apoi general politruc cu specializare la Moscova; la 36 de ani - secretar al CC (un post-cheie în partidele comuniste, ocupându-se de organizarea partidului); la 37 de ani, la cel de-al doilea Congres al PMR, a fost primit ca membru în Biroul Politic, însărcinat cu supravegherea internă de partid a Internelor, Securităţii, Armatei, Procuraturii şi Justiţiei (s-a folosit de această poziţie pentru crearea unui sistem de pile, instalându-şi oamenii în posturi-cheie din partid).

Noiembrie 1957. Un avion IL 14, având la bord o delegaţie a PMR ce zbura la Moscova pentru a participa la aniversarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a prăbuşit la aterizare pe Aeroportul Vnukovo, la ora 17,48, din cauza unei erori de pilotaj. Au murit ministrul de externe Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului. Ceilalţi pasageri au suferit răni grave. Nicolae Ceauşescu, secretar al CC al PMR, a fost mai norocos.

Certificatul medical eliberat la Moscova consemna: “Traumatism al părţii externe a hemitoracelui drept şi la gamba stângă. Plăgi zgâriate la faţă, mâini şi picioare. Temperatura: 37,3 grade, stare generală satisfăcătoare.” Dar soarta era cât pe ce să-i joace o festă acestui tânăr ambiţios, la numai câţiva paşi de cucerirea puterii. Peste câţiva ani, la 19 martie 1965, ora 17,45, când Gheorghiu-Dej şi-a dat sufletul înconjurat de echipa de conducere a PMR, Nicolae Ceauşescu a fost primul care s-a aplecat să-l sărute. Cei trei membri veterani ai Biroului Politic, prieteni ai lui Dej, calificaţi să-l înlocuiască, nu erau potriviţi din cauza “originii nesănătoase”: Ion Gheorghe Maurer era german, Emil Bodnăraş - ucrainean, Dumitru Coliu - bulgar. (Conform lui Paul Niculescu-Mizil, fost membru al CC, cele trei condiţii forte pentru viitorul conducător erau: să fie român, ilegalist, muncitor). Dorinţa acestui triumvirat din vechea gardă de a promova un tânăr docil în fruntea unei conduceri colective a convertit defectele lui Ceauşescu în atuuri.

Ei au tras sforile pentru juniorul din Biroul Politic, care le părea cel mai uşor de manipulat. La congresul din 19-24 iulie, care trebuia să valideze alegerea Biroului Politic, cei 1.357 de delegaţi l-au ales pe Ceauşescu în funcţia de prim-secretar al CC al PCR. La 47 de ani, Ceauşescu, cel mai tânăr conducător politic din Europa, şi-a început mandatul în forţă: PMR a revenit la vechiul nume, PCR. După numai o lună s-a schimbat şi denumirea ţării: România a devenit, din republică populară, republică socialistă.

Lunile de miere de la începuturile guvernării acestui tânăr dinamic, care părea modest şi tolerant, nu anunţau cu nimic anii de fiere în care avea să sfârşească. La început, Ceauşescu s-a concentrat cu success în patru direcţii: liberalizarea politicii interne şi bunăstare pentru români; mai multă putere pentru sine (sub pretextul reabilitării victimelor din perioada Dej, a tras sforile pentru înlocuirea echipei care îl promovase, şi cu care trebuia să împartă puterea, cu tinerii din garda lui); o ofensivă de seducere a Occidentului, jucând rolul fiului rebel al familiei Pactului de la Varşovia; atenţie să nu supere prea tare URSS. Românii trăiau mai bine şi erau mândri de preşedintele lor.

Frustraţi de istorie, ei vedeau în Ceauşescu pe unul de-al lor care vorbeşte de la egal la egal cu mai-marii lumii. Când a condamnat intervenţia militară în Cehoslovacia (din noaptea de 20-21 august 1968), entuziasmul românilor a fost spontan. Actul acesta de sfidare a Moscovei i-a adus respectul întregii lumi.

Dar august 1968 a fost doar vârful aisbergului: Ceauşescu şi-a cultivat cu consecvenţă aura de lider comunist atipic: a fost primul care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG (1967), singurul care nu a rupt-o cu Israelul după Războiul celor Şase Zile (iunie 1967), singurul care permitea cetăţenilor săi de origine evreiască să plece în Israel (contra cost - 2.000-5.000 $ pe cap de om, cum avea să dezvăluie mai târziu generalul de securitate Mihai Pacepa); primul preşedinte român care a vizitat Statele Unite, într-un moment când relaţiile URSS-SUA erau extrem de încordate (1970); singurul care a refuzat să se alăture cartelului petrolului, înfiinţat în urma Programului General al CAER (1971), şeful singurei ţări din lagărul socialist membră a Băncii Mondiale şi a FMI (1972).

În mai puţin de un deceniu, România lui Gheorghiu-Dej a trecut, după retragerea trupelor sovietice în 1956, de la servilism faţă de Moscova, spre o politică externă mai autonomă. Dej şi mai târziu moştenitorul său, Ceauşescu, au fost lupi stalinişti care au îmbrăcat de nevoie haina proocidentală a unui comunism naţional-liberal, reacţionând la încercarea lui Hruşciov de a reforma blocul comunist.

A fost o mişcare de apărare, care i-a făcut populari atât în ţară, cât şi în străinătate. Occidentul a crezut că găsise în Ceauşescu calul troian al blocului răsăritean şi i-a emis un cec în alb pentru aproape două decenii. Unii observatori occidentali exultau, comparându-l cu Kennedy sau prezicând că România va ajunge un fel de Elveţie. Faima lui de naţionalist îndărătnic, cu un rol special în cadrul Pactului de la Varşovia, i-a deschis aproape toate uşile.

Şi Ceauşescu s-a dovedit a fi un mediator înnăscut; extrem de tolerant în politica externă (la polul opus faţă de fanatismul de care a dat dovadă în politica internă), ar fi fost în stare să facă un pact şi cu dracul. “Ceauşescu a fost un tiran din punct de vedere politic, un dezastru economic, dar în politica externă a avut sclipiri de geniu” - spunea Silviu Brucan, fost redactor-şef la Scânteia şi mai târziu unul dintre actorii principali ai evenimentelor din 1989. “Deşi un incult, era deştept, o deşteptăciune vicleană, ţărănească.”

Curând turismul politic în România a devenit o modă. Cel care a deschis sezonul în 1967 a fost Richard Nixon, viitorul preşedinte al SUA. În acelaşi an, Corneliu Mănescu, ministrul de externe român, a devenit preşedintele Adunării Generale a ONU. Ceauşescu întorcea vizitele. În 1973 a fost apogeul vizitelor sale în străinătate: Iran, Pakistan, Olanda, Italia, RFG, Iugoslavia, SUA, Vatican, URSS, Maroc, mai multe state din America de Sud.

La Vatican, papa Paul al VI-lea i-a spus (26 mai 1973): “Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dumneavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi cu atâta consecvenţă.” Ceauşescu a strâns un număr considerabil de premii, medalii, ordine, titluri academice, a căror simplă înşiruire ar umple peste trei pagini de revistă.

Ele variază de la Legiunea de Onoare Franceză, la Ordinul Leului de Aur al Nassau-lui, din Luxemburg; de la Ordinul Cavalerului Alb Finlandez, la Ordinul Naţional al Leopardului, din Zair; de la Ordinul Bath Britanic, la o grămadă de ordine Lenin, Marx şi Steagul Roşu, din ţările comuniste. A fost contemporan cu şase preşedinţi americani; s-a înţeles cu toţi, iar cu Nixon a fost prieten (s-au vizitat reciproc, la Washington şi Bucureşti, de câte două ori).

Şi-a cultivat relaţii bune cu SUA în cea mai mare parte a timpului, probate din 1970, când au fost inundaţii catastrofale în ţară (din 39 de judeţe, 38 au fost afectate, 600.000 de oameni evacuaţi) şi americanii au trimis ajutoare în valoare de 11,6 milioane $, şi culminând cu 25 iulie 1975, când România a obţinut clauza naţiunii celei mai favorizate (prelungită anual până în 1988).

Moscova se obişnuise cu grandomania politicii externe a lui Ceauşescu: îl considera probabil un clovn original şi inofensiv. Dar el se lua în serios: în iulie 1973, la o întâlnire în Crimeea a şefilor de partide comuniste din Europa de Est, românul profera erezii: cerea colaborarea cu social-democraţii (consideraţi trădători de către comunişti), desfiinţarea celor două blocuri militare - NATO şi Pactul de la Varşovia -, apăra China în cearta cu URSS, îl critica pe Brejnev că nu face mai mult pentru evitarea unui război nuclear.

Au urmat câţiva ani de destindere internaţională şi nu a mai fost nevoie de jocul său dublu. Între 1974-1976, Ceauşescu a călătorit numai de două ori în Vest. S-au rărit şi vizitele occidentalilor în România. În 1974, nu a mai venit nimeni. Simţindu-se trădat de occidentali, Ceauşescu s-a întors spre ruşi, de la care avea nevoie de ajutor ca să transforme România într-un stat industrial modern.

În august 1976, Erich Honecker, liderul RDG, aflat în vacanţă în Crimeea, îi spunea lui Leonid Brejnev, şeful URSS, într-o convorbire particulară: “(Ceauşescu) mă sâcâie să merg să vizitez România. În general, s-a comportat mai bine decât în alte dăţi. Asta e bine. Îl legăm din nou în Tratatul de la Varşovia.” În aceeaşi perioadă, Ceauşescu s-a orientat spre lumea a treia (Africa, America de Sud, ţările arabe).

A pozat - dovedind instinct politic - în europeanul promotor al independenţei naţionale. A acordat credite de milioane de dolari, gândite ca investiţii viitoare şi cooperare în exploatarea bogăţiilor subsolului, a exportat produse industriale şi armament.

Nicolae Ceauşescu a cunoscut-o pe Lenuţa Petrescu în 1939, la o manifestare de la Cercul Cultural al Muncitorilor. A fost dragoste la prima vedere; Lenuţa era tânără, frumoasă, cu doi ani mai în vârstă decât el, membră a organizaţiei tineretului comunist - răspundea de Sectorul 2 Bucureşti, sub numele conspirativ Florica. Şapte ani mai târziu, s-au căsătorit, au avut trei copii (Valentin, Zoe şi Nicu) şi aveau să rămână împreună 50 de ani.

“Erau foarte apropiaţi, se ţineau de mână. Ceauşescu nu ieşea din cuvântul ei, dar şi tovarăşa se interesa mult de el, dacă a mâncat, dacă are tot ce-i trebuie, dacă e mulţumit. Luau masa în curte şi se simţeau bine împreună. Lui îi plăcea mult muzica Ioanei Radu şi a Miei Braia şi, după ce mâncau, el cânta, jucau table şi ea îl mai fura.

Zicea tovarăşul: “Iar m-ai furat, nu mai joc.” “Hai, Nicule, că nu te mai fur…” Şi uite-aşa se distrau ei în familie” - spune Suzana Andreiaş, şefa personalului la reşedinţa de la Snagov a familiei Ceauşescu timp de aproape trei decenii. Lui Ceauşescu îi plăceau şahul, biliardul şi voleiul. După versurile pe care le recita pe la congrese, se pare că citea literatură română, şi în primul rând poezia lui Eminescu.

La mâncare nu era pretenţios şi avea gusturi rustice. Filmele le-a descoperit pe la 35 de ani. Era mare fan Kojak şi se uita cu plăcere la filme poliţiste americane. Toate reşedinţele lui erau dotate cu o sală specială de proiecţie. După 1955, s-a apucat de vânătoare, mai întâi invitat de şefii locali de partid, pe care îi controla la vremea aceea în calitatea lui de membru al Biroului Politic al CC.

Din 1965, a devenit o regulă: nicio duminică din sezon fără vânătoare. În 25 de ani, a omorât peste 7.000 de animale. În 1966, după ce a terminat ASE-ul la fără frecvenţă, şi-a prezentat lucrarea de diplomă: “Probleme alese ale dezvoltării României în secolul al XIX-lea”. Autorul adevărat nu e cunoscut. Din 1968, cuvântările sale au început să fie tipărite. S-a ajuns la Ceauşescu în 33 de volume. În ultimii 10 ani din viaţă, a suferit de diabet.

Odată cu înaintarea în vârstă, a devenit tot mai fricos. Din 1972, nu mai purta niciun articol de îmbrăcăminte mai mult de o zi. Direcţia a V-a a Securităţii a înfiinţat ateliere de croitorie care produceau numai pentru el: îmbrăcăminte de birou, şepci Lenin, jachete Mao, paltoane de stofă englezească, hanorace vătuite, în stil sovietic, costume de vânătoare în stil german. Era pedant şi obsedat de punctualitate.

În fiecare dimineaţă, la 8 fix, coloana de maşini îl ducea la birou. Lua masa de prânz la ora 13 fix. Folosea gel de duş Badedas şi se rădea cu Gillette. Îi plăceau Galbena de Odobeşti şi şampania roze. Între anii 1950-1989, mai ales după 1965, producţia industrială a României a crescut de 44 de ori. Paradoxal, motorul principal al acestei industrializări staliniste a fost frica de Moscova.

Nikita Hruşciov voia să transforme CAER-ul într-un organism de planificare supranaţional. Gheorghiu-Dej a refuzat rolul de grânar al Pactului de la Varşovia care i-ar fi revenit României şi a trecut la industrializarea forţată a ţării. Ceauşescu a apăsat pe acceleraţie, beneficiind, din poziţia de “cal troian în blocul estic”, de finanţare occidentală (în special din partea SUA şi a RFG). Stilul lui autoritar de conducere a transformat România dintr-o ţară eminamente agrară într-una care producea în aproape toate ramurile industriale.

În 1973, a permis înfiinţarea de joint-venture cu participare de capital occidental. Din primul an existau 20 de astfel de firme. Volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape s-a dublat: de la 28% în 1965, la 45% în 1974. Între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuală de creştere a PIB-ului de 11,3%, neegalată niciodată. Oraşele au devenit şantiere, propaganda nu mai prididea să anunţe inaugurările de fabrici şi uzine, apărute ca ciupercile după ploaia de capital occidental.

A fost însă un proces heirupist, de multe ori folosind tehnică depăşită, fără să se ia în calcul randamentul sau costul investiţiilor ulterioare. Ceauşescu a mizat pe cantitate, nu pe calitate. Era obsedat de ratele mari de investiţie ale ţării - peste o treime din venitul naţional -, care pentru el erau “singurul remediu împotriva subdezvoltării”, iar industrializarea - “un factor decisiv pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale”.

Dar economia nu era rentabilă. Întreprinderile de stat, multe supradimensionate, produceau sărăcie, suferind de bolile economiei planificate, în variantele lor acute, româneşti: dezorganizare, nepotism, corupţie, neglijenţă, furt. Rata medie de creştere a PIB-ului în România a scăzut de la 11,3% (între 1971-1975) la 9,6% (1976-1980) şi la 1,8% (1981-1982). Industrializarea galopantă a dus la creşterea cu peste 10%, într-un deceniu, a populaţiei urbane: aproape jumătate din populaţia de 20 de milioane a României din 1977 trăia la oraş.

Colectivizarea a disponibilizat forţa de muncă de la sate, în timp ce industrializarea accelerată a creat cerere de locuri de muncă la oraş. Statul a demarat un amplu program de construcţii de locuinţe pentru ţăranii plecaţi la oraş în speranţa unui trai mai bun. Pentru ei, saltul de la o cămăruţă cu masă şi laviţe - unde dormeau părinţi, copii şi bunici -, la apartament cu dormitor, sufragerie, bucătărie şi baie a fost real şi poate fi considerat una dintre realizările lui Ceauşescu.

S-au construit masiv blocuri: numai între 1981-’85 s-au dat în folosinţă peste 750.000 de apartamente cu termoficare şi apă caldă. În anii 1965-’70, mutarea populaţiei de la sat la oraş, ca efect al industrializării, era considerată un fenomen de dorit. În numai câţiva ani, din cauza dezechilibrelor create de migraţie, au început restricţiile pentru cei care voiau să se stabilească în marile oraşe. Industrializarea forţată a înglodat România în datorii.

Între 1971-1982, datoria externă a crescut de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. (În noul regim democrat, România s-a împrumutat în ultimii 17 ani, ajungându-se în prezent la o datorie externă de circa 50 de miliarde de euro). Criza petrolului din 1979-’81 a fost un cutremur pentru această economie clădită pe nisip. În 1982, veniturile comerţului exterior al României au scăzut cu 17% faţă de anul precedent. Ceauşescu s-a văzut pus în situaţia de a nu-şi putea plăti creditorii occidentali.

A fost declarată incapacitatea de plată a ţării. Dezgustat de prietenii lui din Occident, Ceauşescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. Era tot o formă de proclamare a independenţei naţionale, obsesia lui. Şapte ani mai târziu, cu preţul sărăcirii fără precedent a populaţiei, România nu mai avea datorii.

În 1984 a fost inaugurat Canalul Dunăre-Marea Neagră, după o muncă de nouă ani. Canalul (de 64 km, scurtează drumul către Marea Neagră cu 400 km) avea taxe prea mari ca să poată fi atrăgător pentru navigatori (1 $ SUA pentru fiecare tonă de încărcătură) şi pare tot un act de independenţă, dar faţă de URSS, cu care România împărţea Delta Dunării. În 1985, au început lucrările la Casa Poporului, care urma să devină sediul partidului şi al guvernului.

Arhitectul-şef, Anca Petrescu, avea la dispoziţie o echipă de 400 de arhitecţi. Au fost rase de pe faţa pământului trei cartiere - Uranus, Antim şi parţial Rahova - şi 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume (un volum de 2.500.000 mc), cu peste 7.000 de încăperi, unele cât un stadion. Nota de plată: circa 2 miliarde $.

Grandomania programelor economice, marşul achitării datoriilor, ignorarea nevoilor de consum ale populaţiei l-au împins pe Ceauşescu spre catastrofă. Politica generoasă din anii 1960-’70 a fost înlocuită cu una de strictă austeritate în anii ‘80. Statul la coadă pentru a cumpăra demâncare a devenit o instituţie. Clădirile dispuneau de termoficare, dar nu mai era folosită; asistenţa medicală era gratuită, dar lipseau medicamentele şi tehnica, iar medicii luau şpăgi.

Consumul de energie pentru populaţie a fost redus cu 20% în 1979, 20% în 1982, 50% în 1983 şi alţi 50% în 1985, de fiecare dată măsurat în funcţie de cifrele deja reduse în anii precedenţi. În 1981 s-a reintrodus raţionalizarea alimentelor. Existau cartele pentru ulei, lapte, unt şi zahăr. Cozi interminabile. Carnea care apărea erau resturi refuzate la export. Între 1985-1988, exporturile de alimente s-au dublat. Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medical personal al lui Ceauşescu, a inventat un program de alimentaţie raţională, motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi. Sursa: Cătălin Gruia - Amos News ; Reportaj integral din numărul de noiembrie al revistei National Geographic

Reacții: 

Totalul afișărilor de pagină

Feed

Powered by Descopera Travel

dictionar-roman.com

căutare personalizată

Caricatura zilei!!

caricaturi,benzi desenate,caricatura zilei

Vremea în Bârlad!!

.