Francis Fukuyama (n. 27 octombrie 1952, Chicago) a urmat studii clasice la Universitatea Cornell şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Harvard, cu o teză despre politica externă a URSS în Orientul Mijlociu (1981). A fost o vreme consilier politic în cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite iar în prezent ocupă funcţia de consilier al centrului de cercetări Rand Corporation din Washington. Este unul dintre cei mai interesanţi specialişti în economia politică a Americii de azi iar cu ,,Sfârşitul istoriei?” a dat naştere unei polemici al carei interes sporeşte din zi în zi, subiectul tratat în acest studiu generând numeroase controverse.

Însăşi opera sa din ultimii ani este centrată pe dezvoltarea tezelor enunţate în acest eseu, drept urmare, trei ani mai târziu, în 1992 a apărut ,,The end of history and the last man”, lucrare mai amplă care reia sfârşitul istoriei în ,,statul omogen universal”.

Articolul care mi-am propus să-l prezint şi anume ,,The end of history”, un articol premergător cărţii, centrează ideea ca liberalismul câştigă net confruntarea cu celelalte ideologii ale secolului al XX- lea, fascismul respectiv comunismul, iar astfel istoria ajunge la capătul ei. El consideră că omenirea şi-a împlinit destinul prin universalizarea democraţiei liberale care, din punctul lui de vedere , reprezintă forma perfectă de guvernare. Chiar dacă triumful liberalismului în planul ideilor şi al conştiinţelor nu s-a concretizat ca formă de organizare politică în întreaga lume, Fukuyama are motive întemeiate să creadă că acesta este destinul politic al întregii umanităţi.

Istoria, în viziunea sa, nu reprezintă cumularea cronologică a evenimentelor, ci un fenomen evolutiv, deci celebra sintagmă ,,sfârşitul istoriei” nu semnifică stoparea evenimentelor istorice, ci o formă supremă evolutivă, o ultimă formă a procesului de transformare a societăţii, care să satisfacă totalmente necesităţile omului. Acest punct final îl vede Fukuyama ca fiind democraţia liberală.

Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, el apelează la Georg Wilhelm Friederich Hegel, teoreticianul german care a fost propagatorul noţiunii de sfârşit al istoriei şi totodată cel care a impus pentru prima dată această idee.

Filosoful german proclama sfârşitul istoriei în anul 1806. La acea vreme, Hegel vedea în victoria lui Napoleon Bonaparte asupra monarhiei prusace, obţinută prin bătălia de la Jena, triumful idealurilor Revoluţiei franceze- libertate, egalitate- în faţa principiilor monarhiei absolutiste întrupate în statul prusac.

Având în vedere evenimentele care au precedat anului 1806, avem suficiente argumente să-l contrazicem pe Hegel din acest punct de vedere, însă Fukuyama, departe de a-l respinge, a insistat asupra faptului că în esenţă Hegel a avut dreptate întrucât ,,avangarda” unamităţii a preluat principiile Revoluţiei franceze, acestea devenind principii de bază al statului democrat liberal.

Aşa cum am amintit mai sus, Fukuyama pune accentul în acest studiu pe confruntarea dintre gândirea liberală şi celelalte două ideologii care au marcat secolul al XX- lea, fascismul şi comunismul. Primul a considerat că slăbiciunea politică şi lipsa de unitate a Occidentului erau carenţele fundamentale ale societăţii liberale ce puteau fi rezolvate numai de un stat puternic care să creeze ,,oameni” noi. Fascismul a fost distrus de cel de-al Doilea Război Mondial atât din punct de vedere material cât şi ideal. Ruinele Reich-ului, ca şi bombele asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki au ucis această ideologie.

Ameninţarea ideologică a celeilalte mari alternative a liberalismului, comunismul, a fost mult mai serioasă. Acuzaţia principală la adresa liberalismului a fost cea a anomaliei dintre capital şi muncă. În ciuda acestui aspect tot liberalismul a avut câştig de cauză, astăzi atracţia pentru comunism fiind mai scăzută ca oricând. În prezent singura ameninţare la adresa liberalismului este China însă, aşa cum afirmă Fukuyama, şi aceasta va adopta în scurt timp sistemul economic liberal.

Fukuyama vorbeşte şi despre necesitatea dezvoltării economice a tuturor statelor iar pentru asta este vital ca acestea să îmrbăţişeze modelul liberal. Aşadar piaţa liberă, cultura de consum universală, economia postindustrială sunt premisele unei societăţi prospere bazate pe o democraţie liberală. În susţinerea acestei idei Fukuyama vine cu o serie de exemple cum ar fi Coreea de Sud sau Japonia care la scurt timp după adoptarea modelului economic liberal, au cunoscut un veritabil avans economic.

După părerea sociologului american, chiar dacă liberalismul nu a găsit pământ fertil în China sau Uniunea Sovietică, din moment ce acesta a dat roade în lumea occidentală succesul e garantat. Prin urmare la sfârşitul istoriei nu este obligatoriu ca toate societăţile să devină societăţi liberale de succes, ci doar ca ele să înceteze să mai aibă pretenţii ideologice şi să recunoască supremaţia ideologiei liberale.

Dacă ameninţările fasciste şi comuniste la adresa liberalismului au dispărut, Fukuyama identifică şi potenţialii agresori: religia şi naţionalismul. În ultimii ani s-a putut observa o creştere a fundamentalismului religios iar societăţile cu un astfel de fundament s-au dovedit a fi neputincioase în asigurarea unei minime stabilităţi economice şi politice. Naţionalismul şi alte forme de conştiinţă rasială şi etnică reprezintă, în viziunea lui Fukuyama, celălalt posibil agresor al libelalismului. Şi pe bună dreptate, majoritatea conflictelor din secolul al XX- lea la care trebuie să amintim cele două războaie mondiale şi-au avut originile în naţionalism. Dar în ciuda acestui fapt, autorul acestui controversat articol este de părere că liberalismul va găsi o metodă prin care naţionalismul poate fi reconciliat. După cel de-al Doilea Război Mondial, naţionalismului ,,i s-au smuls colţii”, rămânând fără nici o relevanţă pe scena politică internaţională.

O altă problemă pe care Fukuyama o dezbate în studiul său este cea legată de implicaţiile sfârşitului istoriei în relaţiile internaţionale. Acesta susţine că cea mai mare parte a Lumii a Treia va fi un izvor nesecat de conflicte şi că ,,va rămâne adânc împotmolită în istorie”. Depsre Rusia şi China crede că acestea nu se vor putea alătura ,în viitorul apropiat, naţiunilor dezvoltate ale Occidentului ca societăţi liberale. El critică tendinţa expansionistă a Rusiei comuniste precum şi vânzarea de către China a tehnologiei rachetelor balistice către Orientul Mijlociu sau sponsorizarea khmerilor roşii împotriva Vietnamului.

În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, cercetătorul american susţine ideea că aceasta a ajuns la o răscruce unde are posibilitatea să aleagă drumul marcat de Europa Occidentală, drum urmat de cea mai mare parte a Asiei, sau, ,,realizându-şi propria unicitate” şi astfel să rămână împotmolită în istorie. Aşadar Rusia e pusă în situaţia de a alege dintre două parti, partea istorică sau partea postistorică în care statele occidentale deja au trecut.

Fukuyama este convins de faptul că un conflicte la nivel înalt precum cele două războaie mondiale nu vor mai exista însă admite faptul că e posibil să mai existe conflicte între statele aflate încă în istorie şi cele care deja au ieşit. Conflictele de origine etnică şi naţionalistă vor fi în continuare deoarece acestea sunt ,,impulsuri încă neepuizate” chiar şi în lumea postistorică.

Vizionarul american prevede sfârşitul istoriei ca fiind o epocă foarte tristă. Din memoria colectivă a oamenilor va dispărea ideea de luptă pentru recunoaştere, lupta ideologică care a pus în valoare curajul, imaginaţia şi idealismul. Toate acestea vor fi înlocuite de calculul economic, de preocupări legate de mediu şi de satisfacerea cererilor consumatorilor. Fukuyama este de părere că in perioada postistorică nu va mai exista artă sau filozofie ci doar o îngrijire permanentă a muzeului istoriei umane.

Ȋn partea a doua a cărții sunt prezentate replicile a șase reprezentanți cu privire la articolul publicat de Francis Fukuyama. Așadar, editorii revistei ,,The national interestˮ au invitat șase comentatori din diverse domenii de activitate să-și expună opiniile despre ,,Sfârșitul istoriei?ˮ Părerile au fost împărțite: unii catalogau articolul sociologului american drept unul curajos și strălucitor datorită ideilor liberale pe care le punea în evidență, alții o apreciau ca fiind o teză ,,scandalos provocatoareˮ, unii erau de acord cu principiile expuse de Fukuyama în eseu, alții contestau vehement lucrarea sa. De asemenea existau comentatori care erau pe aceeași lungime de undă cu Fukuyama în ceea ce privește un anumit subiect abordat însă nu putea fi de acord cu un alt subiect.

Nu trebuie omis un aspect destul de important și anume că acest articol a apărut în vara anului 1989, atunci când sistemul comunist era pe cale să se prabușească, prefigurându-se o victorie a ideologiei liberale în detrimentul celei comuniste.

Meritul principal al întrebării lui Fukuyama, care reprezintă de altfel și titlul eseului, este acela de a-i fi provocat pe contemporani la reflecție și chiar la polemică. Replicile publicate alături de eseul său au fost doar începutul. Au existat chiar și păreri tăioase la adresa lucrării lui Fukuyama asta dovedind impactul problemelor ridicate de cercetătorul american.

Francis Fukuyama a stârnit reacții extrem de interesante și diverse atât în Vestul postistoric cât și în Estul istoric care încă nu era pregătit să acceadă în sistemul preconizat de el. La întrebarea sa însă cei mai mulți au ajuns la concluzia că nu poate exista nici un răspuns.

Autorul prezentarii : Dragunoiu Emanuel, Facultatea de Istorie din cadrul Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi.